Ecoul promisiunii tale …

Stiam ca vei veni … dar nu credeam ca te voi mai revedea. Trecusem printr-o perioada grea, in care incertitudinile si febra ma macinasera cumplit. Pentru prima oara in viata mea imi era teama … nu fusesem niciodata bolnava, ma simteam slabita atat fizic cat si psihic, nu mai aveam puterea sa lupt … nu puteam manca, pierdusem brusc din greutate, medicamentele nu-si mai faceau efectul … Eram pe punctul de a claca … iar tu mi-ai promis ca va fi bine …

Ma zbateam intre somn si realitate, incercam sa dorm, imi simteam pleoapele grele de nesomn si ochii umezi de lacrimi … Inchideam ochii si lacrimile siroiau reci pe obrajii infirbantati de febra … Era un fel de agonie … te auzeam soptindu-mi ca totul va fi bine … cuvintele aceste imi rasunau ca un ecou, apoi se pierdeau undeva departe si iarasi reveneau … Vroiam sa cred in ele, insa parea atat de departe ziua cand pentru mine avea sa fie totul bine … Febra punea din nou stapanire pe mine … aveam frisoane si transpiram … imi era sete, o sete cumplita. Nu puteam gasi nici macar puterea necesara de a ma ridica sa-mi iau un pahar cu apa … strangeam din pleoape dorind sa adorm, sa nu mai simt nimic … si iarasi ecoul acela imi rasuna in urechi si se pierdea in soapte …  In cele din urma, am adormit … un somn adanc fara vise, din care parea ca nu ma voi mai trezi niciodata … M-am trezit insa a doua zi foarte tarziu … eram transpirata si aveam din nou febra mare. Cu mari eforturi am reusit sa ma ridic din pat si sa fac un dus fierbinte … Stiam ca vei veni, vroiam sa te intalnesc, vroiam sa te vad, vroiam sa cred in acele cuvinte, vroiam sa-mi fie bine. Am plecat la aeroport foarte tarziu … imi era teama ca nu te voi mai intalni … ca plecasei deja …

Ma uitam dupa tine dar nu te vedeam … Erai acolo … te-ai indreptat spre mine si m-ai luat de mana … Nici nu ma puteam tine pe picioare. Am inventat o scuza ieftina cu care sa-mi acopar intarzierea … n-as fi dorit nici o clipa sa realizezi starea in care inca ma aflam … Luasem niste medicamente sa-mi scada febra … nu mai aveam frisoane insa transpiram … si tremuram fara motiv … nici nu vedem pe unde pasesc … eram ametita si ma durea ingrozitor capul. Incercam sa pun acea stare pe seama emotiilor, insa nu-s deloc o fire emotiva si mi-ar fi fost greu sa pretind acest lucru …

Ne-am urcat in taxi … mi-ai atins usor mana … ma uimea cate sentimente pot aduna si transmite atingerea usoara a degetelor …  simteam atata protectie in acea atingere … Imi era teama sa nu mi se faca rau … te-am strans de mana  ca un copil caruia ii era teama sa nu se piarda …  imi mangaiai usor degetele si-mi placea enorm acea senzatie …  Incercam sa privesc pe fereastra, sa par nepasatoare … Incepusem sa aud din nou acel ecou soptit … “iti promit ca totul va fi bine” … simteam atingerea calda a mainii tale …  Trebuia sa-mi fie bine … incercam din rasputeri sa-mi fie bine … si … paradoxal, incepea sa-mi fie bine … ceata din privirea se retragea undeva departe, puteam deschide ochii larg, nu mai tremuram, senzatia aceea de sete continua disparea …

Incepeam sa realizez ca sunt cu tine, iti strangeam mana de parca mi-ar fi fost teama sa nu te pierd … de parca mi-ar fi fost teama sa  nu pierd acea senzatie de inceput de bine … Ecoul promisiunii tale se transforma in realitate …

Nuante de noiembrie…

Paseam pe strada pustie in miez de noapte printre frunzele uscate … pasii imi erau marunti si rari … dorem parca sa prelungesc drumul, sa fiu singura, doar eu cu gandurile si amintirile mele …

Imi aminteam cum venisem spre tine … necunoscandu-te, insa, cautindu-te cu ochi nelinistiti …  fara sa ma gandesc macar o clipa la conturul unei povesti de iubire  … te cautam si atat … Imi aminteam cum ai stiut sa-mi topesti inima inghetata si sa aprinzi in ea flcara unei iubiri incandescente …

Mergeam  si ma gandeam cu cata fericire ma indreptasem spre tine … ma gandeam cu cata tristete ma indepartasem cu cateva clipe in urma … simteam cum o parte din inima mea ramasese acolo intre degetele tale rasfirate care ma atinsesera … acolo in acea imbratisare … acolo cu tine … Strangeam pleoapele si simteam cum ma inec in lumea gandurilor … Mi-as fi dorit in acel moment sa pot opri timpul in loc …

Mergeam alene si tresaream la fiecare adiere firava care imi soaptea amintiri, la fiecare fosnet al frunzelor  care acopereau trotuarul cenusiu precum o dantela in nuante aramii … nuante de noiembrie si simteam cum in par mi se impregnau nuante de noiembrie … ochii capatau nuante de noiembrie … inima mea se imbraca in nuante de noiembrie …

Magia Trandafirului …

 

In sfarsit impreuna cu tine … camera semiintunecata in care abea luminau doua mici spoturi … ma simteam in sfarsit in siguranta dupa acea perioada de nelinisti interioare si deziluzii … Simteam cum sufletul tau si al meu devin unul singur, cum se impleteau intr-o singura suflare … Imi infundasem capul in perna moale, incercand sa ma eliberez de orice gad … te-am simtit cum te apropiai incet … am vrut sa ma ridic dar parca nu puteam … ceva ma retinea acolo … am reusit sa-mi intorc privirea spre tine … ti-am zarit privirea, ochii tai straluceau … Am zambit usor … si-am sitit un parfum proaspat … parfumul suav al unui boboc de trandafir … Mi-ai pus floarea pe perna … m-am ridicat brusc s-am luat-o usor … era un trandafir minunat, proaspat si umed, de parca ar fi fost cules in acel moment … un trandafir adus de foarte departe, dar care pastrase in el toata prospetimea iubirii … Eram uimita … nu-mi venea sa cred … ma asteptam la orice, dar nu la acea floare … o priveam, o atingeam si mi se parea ca visez … a fost o clipa magica … magia raspandita de acel fir de trandafir ma cuprindea … Simteam cum lacrimi de fericire imi inundau ochii … am strans pleoapele si-am transformat lacrimile in zambete …  mi-am lasat capul pe umarul tau si te-am strans in brate …  a fost o clipa de dimensiunea eternitatii … Auzem in acel moment doar respiratia ta care parea un cantec de dragoste, o melodie lenta cantata doar pentru mine … Tineam capul pe umarul tau si atingeam bobocul de trandafir … iti simteam iubirea la fel de proaspata ca si acea mica floare … Totul disparuse in acea clipa … timpul se oprise in loc … simtem cum iubirea imi atinge sufletul … o atingere suava, proaspata, parfumata … am srans din nou ochii dorind sa pastrez acolo, in adancul lor acea clipa magica … acea clipa care-mi implinea dorintele,  in care iubirea se implatea cu pasiunea, cu increderea … in care eram doar noi … si atat!

Increderea …

Iarta-ma ca am lasat neputinta de a ma controla sa ma domine atat timp … Aveam senzatia ca merg desculta prin zapada, ca totul ingheata in jurul meu, ca o ceata alba care se lasa si ma invaluia doar pe mine, era senzatia rece a neputiintei pe care o simtem … simtem acel penibil “vreau sa fac, dar nu pot face nimic”.  Ma simtem atat de neputiincioasa in fata sortii, simtem  distanta care ne desparte, simtem ca tot ce realizam intr-o zi, se risipea ziua urmatoare  in ceata, in acea ceata din care nu puteam iesi … Simteam ca totul este doar iluzie … iluzia ca suntem aproape … iluzia ca putem sfida departarea …  Probabil imi lipseai prea mult, iar dorul accentua starea mea de neincredere … facea din orice cuvant o posibila minciuna … care ma macina si nu-mi dadea voie sa-mi gasesc linistea. Acum, trecand prin tot ce-am trecut, am realizat ca viata este atat de scurta … ca se reduce la o clipa … ca uneori depindem doar de acea clipa … o clipa poate decide pentru noi … iar eu grabeam acea clipa si nu ma puteam opri … pana cand am simtit intr-adevar ca sunt pe marginea prapastiei … a fost pentru prima data in viata mea cand am avut acest sentiment … Sincer, nu mai gaseam nici o rezolvare … eram pe punctul de a inchide ochii si de a face pasul final … pasul fatal … Din fericire, nu l-am facut … De ce? … Te-am privit in acea zi cand imi promiteai ca totul va fi bine … si-am gasit atunci si doar atunci puterea de a lupta cu mine insami, desi eram convinsa ca nu mai am cu ce lupta, insa am dorit sa lupt … si … a fost bine, asa cum mi-ai promis … Daca as putea sa dau timpul inapoi, mi-as indrepta toate greselile pe care le-am facut fata de tine … Dar acum e prea tarziu! … Greselile nu le pot sterge cu buretele, insa am realizat un foarte important … de fapt, am inteles ca fara incredere, ma voi intoarce inapoi in ceata aceea si niciodata nu voi putea fi eu, niciodata nu voi putea atinge fericirea. Nu cred ca vei putea vreodata realiza cat au insemnat acele cuvinte “iti promit eu ca totul va fi bine” … probabil ca le-ai rostit la momentul potrivit … sau exact in clipa in care aveam nevoie de ele … in cipa in care vroiam sa le aud, sa cred in ele … A fost pentru prima data cand am avut incredere deplina, cand am dorit sa am acea incredere … doream sa cred in tine … si-am crezut … Iti multumesc … din nou … chiar si pentru simplul fapt ca existi … si-ai reusit sa ma faci din nou sa zambesc cu adevarat!

Te Iubesc!

TE IUBESC

Te iubesc cu toata toamna, te iubesc cu toata moartea,
Te iubesc cu toata viata, te iubesc cu tot ce esti,
Pentru tine lumineaza toate stinsele feresti.
Pentru tine se coboara din biblioteci si cartea,
Dar auzi ca e mai mare toamna asta decit noi,
Dar auzi un plug de berze ceru-n suflet ni-l rastoarna,
Te iubesc cu-ntreaga toamna, te iubesc cu-ntreaga iarna,
Tot ce vad in lumea mare iau in ochi si-mpart la doi,
Te iubesc cind nu mai este nici o umbra impotriva-ti,
Te iubesc din departare, te iubesc din trupul tau,
Te iubesc sub jugul dulce al parerilor de rau,
Sint actrita care joaca rolul ultimului crivat.
Te iubesc din tine insati, te iubesc din mine insami,
Risul tau ce bine sade blind proteguit de plinsu-mi.

Scrisa de Adrian Paunescu

Destin!

Pasea desculta pe gresia goala si rece … pasii ii erau nesiguri … Tremura toata … de frig, de teama, de tristete … Pasea alene, tinandu-se cu mainile de peretii albi de parca i-ar fi fost teama sa nu-si piarda si putinul echilibru pe care-l mai avea … Casa era intunecata … cateva raze de lumina strabateau prin fereastra intredeschisa spargand intunericul … Privea in jos parca cuprinsa de teama de a nu-si vedea propriile umbre pe pereti … Doua lacrimi fierbinti i se rostogoleau incet, taindu-i obrajii reci … Ajunse in fata usii de la dormitor … paradisul viselor sale ceva vreme in urma … Se prinse cu mainile de tocul usii, ezitand parca sa intre … ii era teama sa paseasca in acel loc devenit peste noapte o colivie a tristetii … Privea patul acoperit cu cearceafurile de matase neagra … isi amintea petalele de trandafiri albe presarate candva acolo … Negrul acela intens, luciul matasii o domina parca, o speria si mai tare, ii datea senzatia de tremur interior … insa in acelasi timp o atragea, o fascina … Facu cativa pasi sovaielnici si se prabusi pe pat intr-un dulce abandon … Matasa ii atingea suav trupul ei inghetat … si … paradoxal … o imbratisa, o dezmierda … Privirea i se opri pe oglinda mare in care se putea zari in intuneric ca o pata de culoare alba pe un fundal negru … ramase cateva secunde cu ochii atintiti la acea imagine din oglinda, incercand sa-si desluseasca chipul, incercand sa se regaseasca … isi vedea chipul din ce in ce mai clar … surprinsa, constata ca era tot ea, nimic nu o schimbase … doar obrajii erau prea palizi … poate pareau asa in contrast cu negrul matasii sau poate imprumutasera culoarea lenjeriei albe, iar ochii straluceau intr-un mod pe care nu-l intelegea … pareau cand calzi si blanzi, cand demonici … Inchise ochii speriata si strangand din pleoape, isi afunda capul in pernele negre lucioase, retraind amintiri, respirand parca aerul viselor traite si scrise, al sperantelor, al implinirilor si deziluziilor … Simtea cum o cuprind pe rand emotiile hototelor de ras si cele ale lacrimilor … speranta si teama … caldura si frigul … un intreg spectacol al unei singure vieti zbuciumate … Ramase acolo ceva vreme retraind totul, toata viata ei … apoi, brusc, ridica capul din perne … o raza de lumina ii mangaia pleoapele, o invita parca sa se ridice … sa nu se lase prada deznadejdii … sa paseasca … sa o urmeze … Se ridica usor, dorind parca sa nu se smulga prea brusc din imbratisarile matasii si, parca plutind, pasi curioasa pe dara de lumina … Intr-un colt, intr-o vaza, pe o noptiera zari vesnicul trandafir rosu pe care avea grija sa-l impropateze de fiecare data cand dadea semne ca si-ar pierde viata … Era atat de minunat acolo, stralucind in intuneric, emanand viata, caldura, iubire, speranta … Oare ce inseamna toate astea pentru un suflet pierdut? se opri in dreptul lui si-i atinse petalele catifelate … ce sezatie diferita fata de luciul matasii negre … si totodata cata asemanare in caldura pe care o emanau amandoua … caldura aceea care-i datea viata … Parea tot mai nelinistita … tot frigul care o cuprindea  se risipea la atingerea petalelor acelui micut trandafir … Inca nu intelegea ce se intampla cu ea, inca viata ii parea inutila, insa acea atingere catifelata parca ii aducea un licar de speranta. Simtea cum o cuprinde ameteleala, incerca sa-si mentina echilibrul sa se sprijine de unul din peretii incaperii insa erau atat de reci incat se indeparta repede cautand sa paseasca pe linia creata de raza de lumina. Ii era teama de o noua senzatie de frig, de neputinta … dar continua sa mearga cu pasi mici, nesiguri, obositi … simtea ca aerul nu-i este suficient, se chinuia sa ajunga la fereastra, avea nevoie de aer … Cu ultimele puteri, atinse draperiile grele, le trase cu miscari necontrolate si deschise larg fereastra … Aerul rece de toamna ii izbea obrajii, simtea cum sufletul i se trezeste … simtea cum lumina felinarului din fata casei ii patrunde in spatele ochilor inchisi … simtea cum toate lacrimile ei se risipesc … simtea ca vrea sa traiasca …simtea ca are pentru ce sa traiasca … Deschise larg ochii … trase aerul rece in piept … si lasa ultimele lacrimi sa se prelinga pe obraji … le simtea cum alineca usor, fierbinti, dar stia ca vor fi ultimele … Ramase acolo ceva vreme pentru a se convinge ca nu viseaza, pentru a fi sigura ca era ea, ca se regasea … Inchise fereastra si isi lipi buzele pe sticla rece ca intr-un sarut dat noptii … apoi cu degetul scrijeli usor pe aburii lasati de respiratia ei pe sticla ferestrei “destin” … Privea cum literele se amesteca, cum se transforma in firicele minuscule de apa … si pentru prima oara zambi … un zambet palid, dar care insa era singura dovada ca inca era acolo, ca exista, ca acel destin nu putuse sa puna stapanire pe ea … Triumfa in fata vietii, triumfa in fata acelui destin! Era din nou EA.

Voi zambi din nou …

Ma simt obosita dupa perioada de  sentimente amestecate, in doze mari şi necontrolate. Sunt speriata, ma simt frustrata, ametita , sfasiata de dor si de vise, lipsita de entuziasm şi de orice fel de putere asupra destinului.
Imi simt ochii cenusii, umbriţi de lacrimi uscate. Mi se pare ca am inghesuit prea multe vise si sperante intr-un loc prea neincapator pentru ele … le-am amestecat cu realitatea si-am obtinut un amalgam din care nu mai pot distinge nimic. Sunt bucuroasa pentru toti cei din jurul meu pentru care pevestile s-au incheiat cu un suras … sunt trista si nelinistita pentru mine, pentru noi … nisipul din clepsidra mi se scurge lent printre degete, inca nu-i vad capatul si prefer sa inchid ochii pentru ca mi-e teama ca am sa vad unde se termina visul.
O sa-mi ascund teama si durerea sub pleoape, am sa respir adanc si am sa zambesc din nou. Imi place sa lupt, nu am inteles niciodata de ce … de ce ma incapatanez sa arat lumii o fata si un suflet care nu-mi apartin … Probabil pentru ca nu imi suport propria slabiciune de a plange ca un copil fara sprijin, slabiciunea de a ma topi sub imperiul unor cuvinte, unor sentimente, unor vise neterminate, frustrarea pentru neputiinta de a putea oferi ceea ce ar trebui o femeie sa ofere pentru a fi iubita, pentru a se simti singura iubire a celui pentru care simte ca traieste. Nu-mi place sa fiu doar acea femeie sensibila, demna de compatimire si de aceea maine trebuie sa zambesc din nou.
Acum insa, as vrea doar sa ma ascund undeva,  undeva unde sa pot sa tip si sa plang, sa-mi vars toata durerea care ma macina, fara ca cineva sa ma poata vedea, fara ca cineva sa ma poata auzi, fara ca cineva sa poata macar banui.