Pasea desculta pe gresia goala si rece … pasii ii erau nesiguri … Tremura toata … de frig, de teama, de tristete … Pasea alene, tinandu-se cu mainile de peretii albi de parca i-ar fi fost teama sa nu-si piarda si putinul echilibru pe care-l mai avea … Casa era intunecata … cateva raze de lumina strabateau prin fereastra intredeschisa spargand intunericul … Privea in jos parca cuprinsa de teama de a nu-si vedea propriile umbre pe pereti … Doua lacrimi fierbinti i se rostogoleau incet, taindu-i obrajii reci … Ajunse in fata usii de la dormitor … paradisul viselor sale ceva vreme in urma … Se prinse cu mainile de tocul usii, ezitand parca sa intre … ii era teama sa paseasca in acel loc devenit peste noapte o colivie a tristetii … Privea patul acoperit cu cearceafurile de matase neagra … isi amintea petalele de trandafiri albe presarate candva acolo … Negrul acela intens, luciul matasii o domina parca, o speria si mai tare, ii datea senzatia de tremur interior … insa in acelasi timp o atragea, o fascina … Facu cativa pasi sovaielnici si se prabusi pe pat intr-un dulce abandon … Matasa ii atingea suav trupul ei inghetat … si … paradoxal … o imbratisa, o dezmierda … Privirea i se opri pe oglinda mare in care se putea zari in intuneric ca o pata de culoare alba pe un fundal negru … ramase cateva secunde cu ochii atintiti la acea imagine din oglinda, incercand sa-si desluseasca chipul, incercand sa se regaseasca … isi vedea chipul din ce in ce mai clar … surprinsa, constata ca era tot ea, nimic nu o schimbase … doar obrajii erau prea palizi … poate pareau asa in contrast cu negrul matasii sau poate imprumutasera culoarea lenjeriei albe, iar ochii straluceau intr-un mod pe care nu-l intelegea … pareau cand calzi si blanzi, cand demonici … Inchise ochii speriata si strangand din pleoape, isi afunda capul in pernele negre lucioase, retraind amintiri, respirand parca aerul viselor traite si scrise, al sperantelor, al implinirilor si deziluziilor … Simtea cum o cuprind pe rand emotiile hototelor de ras si cele ale lacrimilor … speranta si teama … caldura si frigul … un intreg spectacol al unei singure vieti zbuciumate … Ramase acolo ceva vreme retraind totul, toata viata ei … apoi, brusc, ridica capul din perne … o raza de lumina ii mangaia pleoapele, o invita parca sa se ridice … sa nu se lase prada deznadejdii … sa paseasca … sa o urmeze … Se ridica usor, dorind parca sa nu se smulga prea brusc din imbratisarile matasii si, parca plutind, pasi curioasa pe dara de lumina … Intr-un colt, intr-o vaza, pe o noptiera zari vesnicul trandafir rosu pe care avea grija sa-l impropateze de fiecare data cand dadea semne ca si-ar pierde viata … Era atat de minunat acolo, stralucind in intuneric, emanand viata, caldura, iubire, speranta … Oare ce inseamna toate astea pentru un suflet pierdut? se opri in dreptul lui si-i atinse petalele catifelate … ce sezatie diferita fata de luciul matasii negre … si totodata cata asemanare in caldura pe care o emanau amandoua … caldura aceea care-i datea viata … Parea tot mai nelinistita … tot frigul care o cuprindea se risipea la atingerea petalelor acelui micut trandafir … Inca nu intelegea ce se intampla cu ea, inca viata ii parea inutila, insa acea atingere catifelata parca ii aducea un licar de speranta. Simtea cum o cuprinde ameteleala, incerca sa-si mentina echilibrul sa se sprijine de unul din peretii incaperii insa erau atat de reci incat se indeparta repede cautand sa paseasca pe linia creata de raza de lumina. Ii era teama de o noua senzatie de frig, de neputinta … dar continua sa mearga cu pasi mici, nesiguri, obositi … simtea ca aerul nu-i este suficient, se chinuia sa ajunga la fereastra, avea nevoie de aer … Cu ultimele puteri, atinse draperiile grele, le trase cu miscari necontrolate si deschise larg fereastra … Aerul rece de toamna ii izbea obrajii, simtea cum sufletul i se trezeste … simtea cum lumina felinarului din fata casei ii patrunde in spatele ochilor inchisi … simtea cum toate lacrimile ei se risipesc … simtea ca vrea sa traiasca …simtea ca are pentru ce sa traiasca … Deschise larg ochii … trase aerul rece in piept … si lasa ultimele lacrimi sa se prelinga pe obraji … le simtea cum alineca usor, fierbinti, dar stia ca vor fi ultimele … Ramase acolo ceva vreme pentru a se convinge ca nu viseaza, pentru a fi sigura ca era ea, ca se regasea … Inchise fereastra si isi lipi buzele pe sticla rece ca intr-un sarut dat noptii … apoi cu degetul scrijeli usor pe aburii lasati de respiratia ei pe sticla ferestrei “destin” … Privea cum literele se amesteca, cum se transforma in firicele minuscule de apa … si pentru prima oara zambi … un zambet palid, dar care insa era singura dovada ca inca era acolo, ca exista, ca acel destin nu putuse sa puna stapanire pe ea … Triumfa in fata vietii, triumfa in fata acelui destin! Era din nou EA.
